Nu inteleg frica de "happy ending" manifestata de foarte multi atunci cand isi povestesc experientele cinefile pe propriile bloguri sau in comentarii. Te trezesti ca citesti un foarte bun comentariu despre un film care aproape ca te trimite sa il "inchiriezi" dupa care spre final multi se plang ca filmul ar fi fost mai bun daca "nu ar fi avut sfarsit tipic hollywoodian". Pe de alta parte un sfarsit "neasteptat" sau "in coada de peste" nu garanteaza nicidecum ca pelicula respectiva intra in analele cinematografice sau macar personale ale celor mai bune filme.
Un raspuns prea simplu ar fi ca nu asa ar fi viata. Si ma rog de ce nu ar fi asa? Sau de ce daca ar fi asa filmele nu ar trebui sa aiba ele atunci alt final decat ceea ce traiesc de fapt oamenii in jur? Nu de asta sunt fictiune? E veridicitatea finalului un semn ca mai degraba cautam sa ne confirmam prin filme propriile angoase decat sa ni le tratam? O suma de intrebari probabil inutile...
Nelamurirea si cele de mai sus mi-a fost de fapt izvorata de cateva comentarii despre "Slumdog Millionaire" din care am vazut pana acum fix 1h10min... un film care mi s-a parut atat de puternic ca desfasurare si imagine incat m-am simtit revoltat de propria-mi sensibilitate la realitatea pe care o transmitea. Nu stiu cum se va derula mai departe insa ceea ce am vazut din el nu imi va putea strica ceea ce mi-a dat pana acum.
Raman insa la cum spuneam mai devreme: cei care judeca un film prin prisma sfarsitului ne-hollywoodian au la fel de multe de pierdut precum cei carora le plac doar filmele cu final fericit.
Se spune ca ploaia te trage la somn. Azi-noapte a plouat in continuu si s-a intamplat tocmai invers. Toata noaptea ploaia si-a cantat cantecul pe tablia de metal de deasupra ferestrei. A fost cantec pana cand s-a implinit destul somn incat sa incep a nu mai percepe zgomotul ploaii precum o melodie. Asa ca am incercat sa aplic vechea regula de a gasi un film bun la o ora devreme de dimineata insa de data asta fara noroc.
Mi-a adus aminte insa de filmul (german desigur :)) vazut vinerea trecuta pe ARTE si pe care am uitat sa il amintesc ca recomandare. Se numeste "Monogamie für Anfänger" [Monogamia pentru incepatori] si este o comedie usoara despre iubirile si casatoria unui tanar in pragul fatidicilor 30 de ani. Surprinzatoare realizarile filmografice germane ale ultimilor ani chiar si pentru TV si principalul castig al anilor petrecuti acolo imi ramane intelegerea limbii asteia la inceput atat de imposibila. Foarte draguta si actrita din rolul principal Heike Warmuth, desigur :).
Daca il mai prindeti e undeva spre mijlocul filmului o fraza pe care nu am gasit-o nicaieri, ceva cu "lieben und verzichten"... foarte faina mi s-a parut atunci.
In seara asta am avut inspiratia sa ascult recomandarea unei colege de a vedea intr-un final un film pe care incerc de ceva mai bine de patru luni sa il vad: "Venus". Un foarte batran actor se indragosteste cu ultimele forte de o tanara fara vreun sens si directie in viata, in acelasi timp fiind preocupat de bolile batranetii. Cu timpul ajung la un fel de echilibru, el primind "cel mai frumos lucru pe care il poate vedea un barbat", ea gasindu-si o menire si invatand ce poate fi viata. Un Peter O'Toole perfect, jucandu-si parca rolul propriei vieti si al carui rol m-a facut sa spun ca mi-as dori sa am vitalitatea si luciditatea personajului sau la varsta respectiva. De ce oare e nevoie pentru asta? Este modul in care imbatranesc oamenii doar un joc al sortii?
Evenimente de o inalta incarcatura emotionala si consum nervos m-au trimis aseara la culcare in jur de ora 21:30 ceea ce implicit a insemnat ca in jurul orei 3:30 ma hotarasem sa tin de paza televizorului. Din fericire inspiratia (aka telecomanda) mea s-a oprit asupra unui film german pe Cinemax la aproape 15 minute de cand incepuse. Asa ca am vazut cea mai mare parte din"Der Rote Kakadu/Papagalul rosu", o ciudata poveste de dragoste din Berlinul anului 1961, cu putin timp inainte de ridicarea zidului Berlinului.
Prea multe nu sunt de spus, nu sunt un bun critic de film, insa aveti de a face cu o poveste complicata despre artisti si STASI, politica si tradatori, un fel de "Good Bye, Lenin!" pe dos, insa un film foarte bine facut si mai ales jucat. De vazut, daca aveti ocazia, cotatia pe IMDB mi se pare destul de mult sub valoare lui, macar si pentru prestatia convingatoare a celor doi actori principali Max Riemelt si Jessica Schwarz!