Fugit irreparabile tempus

Saptamanile alearga fara mila si dupa Craciun ajungem direct in martie fara macar sa clipim. Zilele parca nici nu mai conteaza. Avem un orar fix, cu marti in care facem ceva si sambete in care facem altceva, care ne regleaza viata, se spune, dar care parca de fapt o ritmicizeaza pana la disparitia perceptiei timpului. Ne reguleaza timpul.

Acum foarte mult timp citisem ca timpul trece repede pentru cei care nu invata nimic in perioada respectiva. Sa fi devenit oare atat de intelept incat nu mai am nimic de invatat? De ce mi se pare oare in cazul asta ca in ultimii 2 ani am invatat foarte multe, multe dintre ele si cu ajutorul lui fi-miu, e adevarat?

M-am gandit si ca timpul pare sa treaca mai repede din cauza ca imbatranim. Oare? Oare percepem timpul in functie de densitatea amintirilor noastre precedente? Si cu cat mai mult timp trece de la amintirile precedente, cu atat mai putin relevanta devine entitatea prezenta de timp. Sa uitam deci, sa lasam in spate si sa nu ne mai raportam la trecut, sa fie asta cheia trecerii mai putin rapide a timpului?

Pe un afis vazut inainte de [... citeste intregul text]

A te criza sau a nu te criza?

Ramas ceva mai tarziu la munca, povesteam altor trei compatrioti de suferinta cateva intamplari din anii de gratie 2001-2002 pe care le-am trait in Germania post "dotcom bubble" si post "11 septembrie".

Povesteam cum firma la care am lucrat la o saptamana dupa cea mai mare lansare de produs din istoria ei cu cheltuieli de zeci de mii de euro numai pentru petreceri si clienti invitati a fost nevoita sa dea afara aproximativ 25% dintre angajati, pe sistem "last in, first out, bigger earnings, bigger out".

Povesteam cum s-a intamplat in doua sau trei randuri chiar salariul sa intarzie cate doua sau chiar trei luni. Sa vina complet intr-un final dar cu intarzieri semnificative. Pentru unii colegi acest intarzieri au insemnat chiar mari pierderi pentru ca au fost nevoiti sa renunte la masina in leasing neavand o rezerva la un anumit moment, aventura soldata dealtfel cu un proces impotriva angajatorului.

Povesteam cum o cautare pe site-urile de locuri de munca se sfarsea cu maxim 3-4 posturi libere potrivite profilului in tot landul fara prea multe perspective ca si acelea sa nu fie cumva doar anunturi de marketing pentru a sugera ca firma inca supravietuieste. Era si acest un indicator.

Dupa aceasta mica povestire la gura sobei, cu cateva date pur ipotetice precum inflatie galopanta, somaj, lipsa de investitii, concedieri, am ajuns la concluzia ca Romania nu este in nici un caz pregatita pentru o criza. Si nu ma refer la factorul economic, oamenii neavand nici o inclinare spre economisire, ci strict uman si mental. Angajatul roman a fost conditionat de cresterea constanta din ultimii ani sa fie privit ca un "asset" indispensabil, fara grija la nivel extraordinar a imposibilitatii gasirii unui loc de munca.

Piata romaneasca de munca este in plus si extrem de volatila, cu persoane schimband locul de munca la fiecare an de zile facand regula pe piata. Pe langa superficialitatea rezultatului muncii si lipsa de ROI/angajat (cred ca productivitatea mica in Romania se datoreaza si genului asta de dinamica ametitoare) indica si o inexistenta a stabilitatii, a legaturii intre angajat si locul de munca. Asta va duca la situatia in care, cred eu, cei care cunosc mai bine mecanismele unei firme/institutii sa fie avantajati in asigurarea unui loc de munca si varsta lor in organizatie sa devina pentru multi un plus. Subliniez, intr-o situatie de criza si in cazul unui management rezonabil. Iar pentru marea masa adaptarea la noile conditii sa fie daca nu imposibila, cel putin foarte grea.

Sa nu uitam si pe cei cu salarii foarte mici fata de munca depusa sau fata de colegii lor, o alta categorie care in timpuri de criza si in lipsa de relatii va avea de castigat (sunt convins ca unul din factorii care a contribuit decisiv la neconcedierea mea in 2001 a fost si salariul sensibil mai mic decat al colegilor de nationalitate locala).

Dar sa speram mai bine ca nu vom avea parte de nici o criza.

Dilema de trafic a zilei

Cine e cretinul ala care a programat sistemul "integrat" de management de trafic, cu care se lauda primaria in ultimele luni pe centru? Cretin care da drumul masinilor in intersectia pe directia Unirii-Romana, dar lasa pe rosu inca 40 de secunde semaforul de la Intercontinental si consecutiv, inca 30 de secunde dupa precedentul, pe cel de la Sala Dalles? Incredibil!

Mers incet cu degetul uitat pe repede-inainte

Se spune ca planul de acasa nu se potriveste cu cel din targ. La fel se intampla se pare si in inceptul asta de toamna. Ruptura de ritm cauzat de concediul din iulie-august am sperat sa fie un model pentru perioada care urma. M-am inselat cu brio, intru-cat evenimentele si permanentele lucruri de facut si rezolvat se succed cu repeziciune ametitoare in viata mea. Si pe masura ce incerc sa pun cate mai multe frane ametitorului carusel care ar trebui sa se numeasca viata cotidiana ma vad nevoit sa fac tot mai multe compromisuri cu mine insumi. Si incerc sa compensez.

Compensez prin mersul incet. Daca lucrurile se desfasoara oricum cu atat repiciune atunci am gasit solutia pefecta, merg incet pentru a-mi pastra macar planurile nezdruncinate de imperfectiunile orarului zilnic. Vorba cuiva "il caut si eu pe colegul ala al vostru care se ocupa de... cel care merge incet orice s-ar intampla... a... aici esti!".

Improvizez chiar si momente de lene uneori, esentiale pentru pastrarea unui echilibru care sa serveaza util sanatatii mintale. Seful zice ca uneori i se pare ca sunt cam pierdut. Si e perfect adevarat pentru cel din exterior, insa e doar o metoda de a compensa nebunia si zgomotul.

Vremea tot trece si cu greu am realizat sambata ca erau aproape 10 ani de cand ii vazusem pe Timpuri Noi pe o scena si mi s-au parut, surprinzator, mai vioi si mai vii decat imi pareau atunci. Si daca nu era Dan Iliescu cu a lui melodie "Tata" as fi uitat poate in valtoarea asta si de alta data, pe care nu credeam sa o uit si nu ar fi trebuit sa o uit. Poate oricum, altceva mi-ar fi adus aminte.

Cine ar fi crezut acum ceva ani in urma ca ma voi trezi in weekend la ora 7.30 dimineata sa fac curatenie prin curte si sa plantez trandafiri, intr-un pamant oarecum neudat de ploie de 4 saptamani, si asta mi se va parea cel mai "cool" lucru pe care il poate face cineva duminca dupa cafeaua de trezire?

Si compromisul loveste din nou asa ca acest weekend va fi doar pentru noi, planificat cel putin. Chiar daca asta a insemnat sa renunt la deplasarea de la Timisoara pentru Festivalul PLAI unde as fi vazut-o intr-un final pe Mariza, cea pe care am ratat-o si acum 3 ani la Koeln, Al Jawala si Fanfare Ciocarlia. Am compensat insa tot sambata ascultand Mahala Rai Banda alaturi de aceeasi Al Jawala de data asta in Bucuresti. Cand compromisul a lovit din nou si am renuntat la cererea picioarelor obosite la Zdob si Zdub si Phoenix.

Pana la urma asta e ritmul pentru care m-am intors. Si pana la urma cred ca negociez destul de bine cu el. Chiar daca pentru asta merg incet sau mai reprogramez cate ceva.

Duminicale

De ieri impartim intimitatea bucatariei cu cea a vecinilor, eveniment posibil datorita unei binevoitoare tevi principale de apa calda care s-a trezit sa se sparga intre vastele noastre apartamente. Multumim pe aceasta cale administratiei blocului care negociaza cu comisa de cenzori daca sa sparga tot peretele pentru a inlocui intreaga teava sau doar bucata transformata in burete si adresam parerile noastre de rau batranilor de la etajele 1 si 2 ale caror apartamente au primit 99% din apa scursa prin spartura. Ne cerem scuze de asemenea vecinilor de langa in cazul in care cartofii prajiti cu usturoi s-au simtit si la ei si ii asiguram ca si noua ni se pare la fel de ciudat sa ii auzim incalzind mancarea si vorbind in bucatarie.

Tot pe aceasta cale sa nu uit sa multumesc vecinului cu modem wireless U.S. Robotics a carui retea nu este criptata si are DHCP-ul pornit ce imi permite sa scriu aceasta insemnare in conditiile in care citez "in intreg Bucurestiul modemurile UPC sunt blocate pe sincronizare. Echipele noastre tehnice sunt pe teren si spera ca pana la amiaza sa remedieze defectiunea". Consider ca ajutorul intre vecini este si va fi unul din pilonii de baza ai societatii romanesti si astfel de forme noi de intrajutorare inlocuiesc cu succes ceasca de zahar sau "picul" de sare practica cu succes decenii la rand.

O duminica lipsita de evenimente va urez in continuare.

Later edit: UPC-ul si-a revenit in mai putin de 6 ore.

Decalogul absurdului

1. Romanul uraste traficul aglomerat insa nu poate sa puna in aplicare metoda fermoarului cand se ingusteaza drumul sau virajul la stanga unul prin fata celuilalt.


2. Romanul ii uraste pe politicieni, insa nici in ruptul capului nu s-ar implica in politica si ii urmareste cu orele in discutii televizate.


3. Romanul spune ca justitia e oarba nedreapta, insa ii lipseste complet baza acesteia, adica spiritul civic.


4. Romanul isi doreste "casa pe pamant" insa si spatiul de locuit disponibil este amenajat inutil sau depozit de mobila masiva de acum zeci de ani.


5. Romanul se plange de blocurile inestetice insa nu a pus niciodata mana pe o bidinea sa vopseasca scara blocului in care locuieste.


6. Romanului i se pare viata scumpa, insa nu isi face cumparaturile de la Plus sau Penny pentru ca nu au produse de marca.


7. Romanului nu i place sa dea spaga, insa cu placere ar incasa-o.


8. Romanul se revolta ca se taie padurile, insa chiar el a taiat copacul din fata blocului pentru a-si face parcare si nu a plantat un altul in viata lui.


9. Romanul se plange ca nu sunt locuri de parcare, insa i s-ar parea mult sa plateasca 30 de euro pe luna pentru garaj sau loc pentru masina.


10. Romanul se mandreste cu spiritualitatea lui aleasa, insa traieste inconjurat de mituri si superstitii.

Downshifting

Citind de curand pentru a doua oara interviul Aurorei Liiceanu despre downshifting si gasind fotografia asta in arhiva-mi, inca insuficient exploatata, mi-am dat seama ca la fel e si cu a vrea mai mult decat ai nevoie. Ce poti face cu cinci papuci cand de fapt ai nevoie doar de doi? Si aia, in modul cel mai fericit, pereche. Risti sa nu mai stii care sunt pereche sau sa te impiedici in papuci. :)

Lacusta subventiilor...

... este unul din apelativele cu care politicienii si ziaristii din Germania blagoslovesc in ziarele de ieri si astazi firma Nokia. Asta dupa ce Nokia a lasat fara slujbe in Bochum doua mii de oameni direct si inca aproape 2000 ca efect colateral, inchizand una din cele mai mare fabrici pe care le detine singura daca nu ma insel pe pamant teuton. Asta intamplandu-se, ce coincidenta, in aceeasi zi cu testarea primei linii tehnologice printre troiene si santiere in executie la Jucu.

"Spiegel Online" are nici mai mult, nici mai putin 5 articole in ultimele doua zile despre Nokia si Romania este mentionata, de ce ma mir oare, in fiecare dintre acestea. Oarecum comparativ cu efectul pe care l-a produs in urma cu mai multi ani mutarea operatiunilor Siemens VDO Automotive la Timisoara, chiar daca si atunci, ca si acum, nu se vorbea nicaieri de vreo mutare. Politicienii germani incearca sa puna presiune pe concernul finlandez amintind de boicot pe piata sau daune de imagine majore pe cea mai mare piata din Europa. Se vorbeste chiar de un efect similar celui de dupa inchiderea fabricii Siemens-Benq de la Kamp-Lintorf din urma cu 3 ani dupa mult-discutatul contract de vanzare intre concernul german si cel sud-coreean, cand telefoanele mobile ale celor de mai sus ajunsesera pe tarabele pietelor de vechituri.

Cel mai interesant pentru noi insa ziarele amintesc de investigatii privind folosirea subventiilor si fondurilor de sustinere pentru fabrica din Bochum. In cazul in care nu stiti Bochum este situat intr-un fost bazin minier, al carui somaj chiar si la inceputul anilor 2000 se situa in jurul a 15-18%. Deloc neglijabil si cum politica si economica germana mai si functioneaza autoritatile din Nordrhein-Westfallen au sustinut se pare fabrica finlandeza cu subventii si bani pentru investitii.

Chiar daca tonul este dur, expertii concluzioneaza ca sunt din pacate doar amenintari lipsite de substanta intru-cat cei de la Nokia sunt recunoscuti pentru profesionalismul cu care pregatesc astfel de "miscari" strategice. Cat despre daunele de imagine, nu trebuie ignorat faptul ca Nokia chiar are de unde pierde existand un moment prin 2003-2004 cand se vorbea de o cota-mamut de piata de 70% pentru finlandezi. Iar daunele de imagine par a fi mai mici decat sustinerea in continuare a unei fabrici nerentabila din punct de vedere economic dupa cum sustin acceasi experti. Pana si rostul unor amenzi legate de subventiile primite are si mai putin rost si de obicei nu sunt aplicate din frica de a nu lasa fara slujba si pe cei putini care au mai ramas sa lucreze acolo.

"Spiegel Online" publica de asemenea o discutie pe marginea fondurilor structurale folosite de Nokia si chiar se intreaba daca mutarea in Europa de est, in speta la Cluj nu este sponsorizata prin fonduri UE. Macar aici nu a gresit Nokia si a tratat direct cu statul roman pentru ca in discutie a intervenit chiar un purtator de cuvant al lui Barosso ce a negat vehement folosirea de fonduri UE sau Phare pentru fabrica de la Cluj. Cateva articole ce merita citite si din care cu siguranta voi mai putea afla detalii cel putin interesante despre modul in care poate peste opt sau zece ani va proceda Nokia printr-o mutare catre taramuri mai calde, a se citi ieftine. Dar sa fim optimisti, la noi visul finlandez e abia la inceput.

Despre implicare si implicatii

In urma cu ceva timp am incercat sa incep un post cu titlul asta dupa o discutie avuta la un pranz impreuna cu doi colegi. A trecut mult timp de atunci si poate ca postul ar fi continuat sa nu existe daca nu ascultam din intamplare emisiunea radio a unui rasfoitor de ziare la miezul noptii pe una din antene. Desi respectivul revarsa mult dispret si ignoranta fara a face vreo diferenta in ce directie se duc acestea, uneori merita ascultat pentru ca poate revela mult din ceea ce am ajuns ca popor si mai ales ca implicatii.

Ei bine, aseara unul din apeluarile telefonice luate in emisiune incrimina societatea civila in deplin acord cu moderatorul acestei emisiuni. Interventia a prilejuit moderatorului si batrunului de 77 de ani ce a sunat o impresionata serie de invective la adresa celor care se erijeaza in purtatorii lor de cuvant in viata sociala si politica a Romaniei in Anno Domini 2008: societatea civila. Cei doi nu se vedeau reprezentati in nici un fel de acestia, iar adjectivele curgeau fara nici un fel de argumentatie, sustinute doar de un dispret pur la adresa celor care au pur si simplu curajul sa spuna ceva, ce emit o parere, biasata sau nu, sau propun o alternativa asupra unora din faptele ce se petrec in searbada societate romaneasca.

Atunci mi-am dat seama ca ei nu spun de fapt nimic. E doar acelasi izvor destructiv nascut din frustrari si nemultumire. Asa cum in urma cu cateva luni discutand despre implicare remarcam la partenerii de discutie, cu parere de rau, resemnarea de a nu mai putea schimba nimic fara a face compromisuri, convingerea ca nu poti schimba ceva fara a te murdari. Frustrarile, nemultumirile si resemnarea sunt trei din cele mai mari ciume ce ne pot atinge si incep sa o faca din ce in ce mai devreme. Daca acum-multi-ani-numita generatie de sacrificiu isi traieste acum batranetea in resemnare, in acelasi mod aceeasi plaga insotita insa de celelalte doua incepe sa ne atinga pe noi, pe multi dintre cei care am fi putut cu adevarat face ceva. Sa spunem ceea ce putem fi si ceea ce stim, sa folosim ceea ce suntem in a face ceva devine secundar contemplarii si complacerii in comoditate, in consum si in emiterea de digresiuni nefundamentate despre nemultumiri si cauze.

Implicarea vine cu riscurile ei. Si acestea sunt greu de suportat de multi, asa ca statul si chibitatul de pe margine devin alternative comode, dandu-ne in acelasi timp impresia ca nu ne dam batuti. Cei care pot face ceva suntem ori foarte ocupati sa aflam ceea ce putem fi, in loc sa facem eventual ceva cu ceea ce suntem acum sau, si mai rau, facem acele lucruri in alta parte, pe alte meleaguri. Ei sunt cei care au plecat si nu o spun ca pe o fuga ci ca pe o cautare a unei alternative mai usoare, o protectie de chibitar si de specia si mai rea a profitorului. Darwinismul a functionat exemplar si a selectat de necombatut, folosind o scara de valori meschina, supravietuitorii si continuatorii.

Sa te implici iti cere sa te expui cu ceea ce esti. Si putini o pot face, din pacate din ce in ce mai putini. Am uneori sentimentul ca multi dintre cei din jurul meu refuza sa proceseze informatia ce le este oferita doar pentru ca rezultatul i-ar putea coplesi. Sau ca pur si simplu nu ar sti ce sa faca cu acesta. Devenim incet-incet nu numai o societate fara modele si elite, ci si una predominant ignoranta, superficiala (pacat de care ma fac de multe ori si eu vinovat) si fara implicare. E ca si cum parca toata lumea ar fi auzit replica "Laissez faire, laissez passer" si s-ar fi hotarat sa stea deoparte pentru ca altii vor face sau sistemul tot va lucra in jurul lor. Pana ne va inghiti pentru ca sistemul asta lucreaza atunci cand tu macar stii ce vrei de la el sau iti vei face simtita prezenta in angrenajul lui. Ori noi, nestiind ce vrem de la noi sau neactionand macar in concordanta cu ce vrem de la noi, nu facem decat sa jucam cartea asta absurda a ignorantei ce candva ne va trimite factura de plata cu intarziere.

Dar de ce oare ma apuc sa scriu eu, avand in vedere ca nici eu nu stiu, inca? Nu stiu "cum", inca, pentru "ce"-ul pe care il intrevad...

Aseara am fost tigan

Aseara am dansat pe muzica tiganeasca cateva ore bune si chiar mi-a placut. Desi la inceput sceptic, intrucat nu ascultasem nimic din muzica celor de la “Amaro Del” sau chiar “Damian & Brothers”, acum pot spune ca m-am numarat printre fericitii participanti la concertul de aseara al sus-numitilor, desfasurat, din pacate, in mult prea mica sala a teatrului Odeon. Desfasurat cu ocazia Zilei Minoritatilor din Romania si organizat de Ministerul Cultelor, concertul a fost prefatat de un discurs oarecum plictisitor insa peste mediocru, al unui domn de la ministerul de mai sus.

Deschiderea celor de la “Amaro Del” a fost mult mai incendiara decat o lasa sa inteleaga orice fotografie, belgradenii interpretand furtunos o serie de foarte cunoscute melodii tiganesti din toata Europa si in destul de multe limbi. Poate ca latura de influenta jazz din unele creatii ar fi putut fi speculata ceva mai mult, la fel si prezenta scenica a fascinantei interprete de la contrabass o efuziune de expresivitate a fragilitatii si trairii in momentele in care nu canta si un vulcan de erotism si vivacitate in momentele de solo sau voce.

Asta a fost incalzirea. Cei de la “Damian&Brothers” au inceput in intuneric, adunati in jurul unei mese, cu un crescendo de palme pe mese, scaune si tobe improvizate. Promitator si asteptarile nu mi-au fost inselate, nici macar atunci cand sunetul a renuntat sa ii mai sustina pe cei de pe scena, scena dominata de impozantul Gica Petrache, al carui nume de-altfel l-am si retinut.



Salvatoare inspiratia lui Damian de a cere naiul pentru un moment acustic “special”, improvizatie de scat cu cantat la nai si solo de tobe ce a iesit cel mai bine din intregul concert. In rest muzica tiganeasca traditionala si ceva cantari de mahala, spectatoare ce au urcat pe scena pentru a-si etala surprinzatoarele abilitati de dans din coapse, plus o incheiere in tormba alaturi de cei de la “Amaro Del” , sustinuti de un intreg cor, pentru un “Ederlezi” pe cateva zeci de voci.

Ca sa rezum intr-o singura fraza, o seara de distractie si buna-dispozitie, dovedita pana si de invitatii asiatici de la balcon ce pareau a avea “the time of their life”.

Socul terminal sau we live in big hot crystal ball

V-am pacalit cu titlul asta? Daca v-am retinut macar atentia un pic am sa continui prin a spune ca este vorba totusi de un soc terminal.

Voyager 2 a parasit Pamantul la aproape un an dupa ce m-am nascut. Ea si sora ei aproape geamana dar cu 6 ani mai mare au ajuns la marginile sistemului solar in puncte diferite. Voyager 2 a ajuns la ceea ce se numeste "Termination Shock" si unde cel putin teoretic energia vantului solar necosumta de-a lungul celor cateva mii de kilometrii ar trebui sa fie disipata intr-o mica centura de foc. Si dovedeste ceea ce poate si-ar fi dorit multi sa auda dar nu mai pot din cauza micului bruiaj-local-manelisto-existentialist: sistemul solar e deformat de gazul interstelar ce ne loveste se pare dintr-o parte si nu uniform. Ai naibii vulcanieni, e mana lor!

De acolo mai departe, neantul-necunoscut, parseci de liniste si materie independenta catre o Alpha Centauri poate inexistenta si doar teoretica. In aceasta seara pe langa omagiul adus acestei mici minuni inca in functiune ce poarte numele de Voyager 2, infiintez Asociatia inca-visatorilor alexandro-mironovieni-mihai-badescieni si, contrar tendientelor ateice ale curentului, inalt o ruga catre pazitorul interstelar pentru ca Voyager 2 sa poate trece de cele cateva sute de mii de Kelvini de la marginea micului nostru univers. Sa bipaie ceva acolo intre stele si sa zicem ca am fost noi, un mare noi, cu micile noastre vise ingrate de marire, din care facem parte cu totii: bushi, stolnici, basesti, becali, einsteini, hertzi, leopolzi si ludovici.

Chiar daca milionele sau sutele de mii de Kelvini de acolo de unde se freaca gazul soarelui nostru de ala al nimicului dintre stele, nu fac decat sa ne dovedeasca inca o data ca universul nostru mic solar e totusi limitat si bine pazit si traim cu toti intr-o mare sfera incinsa. Stai putin! Am spus incinsa, inconjurata de mii de kelvini?

Fiindu-mi dor un pic de Zeeland

Mi s-a facut un pic dor de Zeeland, de poldere si de soselele la nivelul marilor si lacurilor, de zonele de stufaris unde puteai opri oricand sa asculti pescarusii, de vantul tare de pe barajele imense ce opreau apa marii sa intre pe poldere la flux, de imensitatile de nisip lasate libere de reflux, de oameni molcomi si putin zgomotosi, pedaland voiosi pe biciclete, de dunele galbene cu smocuri de iarba inalta.

Habar nu am cum mi-am adus aminte de Zeeland dar o sa imi treaca :)

Opririle mele vieneze

Ma numar printre cei care, fara a brava, a devenit familiar cu Viena din doua motive: mi-a stat in drum timp de atatia ani de zile si in ultimii 3 ani aproape toate opririle mele s-au intamplat poposind la un prieten. Fie ca ajungeam la 10 seara sau la 6 dimineata, dupa un drum rapid sau poate dupa ore de ambuteiaje pe cunoscutul tronson Wuerzburg - Nuerenberg opririle mele in Viena, cred 10 sau 12 la numar, au fost acolo intotdeauna bine-venite; chiar daca in cateva randuri a avut pana si parintii in vizita sau alti prieteni poate mai buni decat mine. Sau poate ca m-a gazduit pentru mai multe zile cum a fost anul asta.

De multe ori ne-am oprit seara in Bierreiter, pentru ale carui snitzel am dezvoltat cu timpul o adevarata slabiciune, sau mai nou in San Braeu si 7 Sterne pentru o sticla de Helles sau Maerzen(?), atunci cand eram prea obosit mergand chiar si un Ottakringer de la frigider (si Weizen-ul ala nou pe care am uitat cum il cheama).

Ca sa nu devin mai melancolic, opririle mele in Viena mi-au adus orasul asta mai aproape, devenind cu timpul unul din orasele mele favorite. Si, sa nu ma intelegeti gresit, am si alti prieteni care m-au gazduit in alte orase si carora le multumesc mult ca au facut-o si probabil o vor mai face :). Gazda mea vieneza insa da curs de saptamana asta unei provocari intr-o alta tara, asa ca opririle mele vieneze vor fi daca nu mai uscate :), cu siguranta vor fi un pic mai putin familiare. Bafta si mersi, mafrend.

Schmidt in fata Harvard Club

"How come can you think the muslims can do it quicker than yourself?" Am cautat exact acest extras din documentarul amintit mai jos ca un exemplu determinant de ce tip de om ar putea schimba ceva. Se nasc atat de rar oamenii mari?

The man from earth

In mod surprinzător prima impresie despre "The man from earth" a fost ca imi aminteste de "Rear Window" al lui Hitchcock; dialogul spumos, dinamica personajelor si punerea in scena de teatru au fost primele impresii pozitive despre acest film. In cazul in care nu am scris-o niciodata, "Rear Window" este "the movie", filmul meu preferat si despre care voi avea poate candva timp sa scriu. Asa ca "The man from earth" a beneficiat din primul moment de atentia mea totala. Am descoperit un film extraordinar, facut cu un buget redus, fara efecte, fara flashbacks; o singura linie narativa, o mana de personaje ce se contureaza perfect prin ceea ce spun si fac; un dialog si o efervescenta a ideilor ce mi-au umplut o friguroasa seara de sambata de incantare, un joc intrebare-raspuns stimulant cu un final dublu: surprinzator si nelamuritor in acelasi timp; un film pe care multi il considera a fi Sci-Fi, desi eu sustin ca nu este neaparat asa ci putand fi considerat si punerea in scena a unei idei speculative. Un film de urmarit fara subtitrari si nerecomandat desigur celor care se plictisesc sau obosesc urmarind un dialog de 1h si 20 de minute in engleza. Actorii par la prima vedere necunoscuti, insa figurile le veti descoperi cu siguranta in seriale precum Star Trek sau CSI sau in roluri secundare ale filmelor de serie.

Pana aici toate bune si frumoase insa descoperirea ca filmul a cunoscut un succes de promovare prin file sharing si site-uri de "bit-torenti" a pus cireasa pe tort. Pornit cu un buget de reclama aproape de zero, site-ul filmului si cotatia IMDB au inregistrat cresteri spectaculoase dupa ce acesta a facut cunostinta cu "distributia" internet. Si cel care recunoaste acest lucru este chiar producatorul filmului pe unul din cele mai mari site-uri afiliate celor care fac file sharing.

Ca pirateria nu este intotdeauna buna, imi este mai clar ca lumina zilei. Insa ar trebui luat in considerare ca metoda de promovare de catre realizatorii independenti cu bugete minimaliste (acest film a fost filmat in 8 zile) si ar putea iesi la lumina mai multe astfel de nestemate, poate nu pe placul tuturor insa cu siguranta al multora.

Dilema cu gust de iarba

Cum oara am ajuns ca peste orasul asta sa fie primar un om ce poate declara asa ceva?

Spaţiul verde înierbat şi neîntreţinut este o incredibilă sursă de poluare cu praf. Să vă explic: dacă nu e irigat, se usucă şi pământul şi iarba, rezultând praful. Eu cred în calitatea spaţiului verde plantat, nu înierbat.

Cea mai simpla cautare pe internet, ar fi luminat mintea oricui crede ca iarba mai degraba se fumeaza decat se planteaza:

Grass contributes positively to the environment, human health (erosion control, oxygen producer, dust eliminator, air filter, noise reducer, ambient air cooling effect), recreation (safe groundcover, reduces risk of injury), and aesthetic appeal (increases a property's market value, scientifically-proven positive impact on mental health).

Pasajul anterior vine este foarte adevarat de tare departe, din Canada, dar mai gasim unul si din State.

Creates a relaxing space of natural beauty. Grassy areas quickly affect people's moods by creating feelings of serenity, privacy, thoughtfulness or happiness. Its yearly cycles of growth and color changes, lift human spirits and link urban inhabitants with their countryside heritage.

Probabil ca starea de isterie generala ce a cuprins Bucurestiul nu se vrea fi calmata si se apara cu toate fortele emitand prin gura edililor orasului acest gen de judecati cu o valoare inestimabila. Si cand stai putin si te gandesti ca un alt beneficiu al pajistilor, motivatia egoista in esenta, acela ca ar creste valoarea terenurilor ar trebui sa le dea o idee acestor minti becalizate si cimentate, nu iti vine sa iti iei campii? Pardon, betoanele? Va este si voua din ce in ce mai clar pe cine sa nu mai votati?

Au adus becuri la IKEA

In urma cu mai mult de o luna am fost la IKEA si una din cumparaturile de pe lista erau becuri; din cele dizgratios de drepte, de doar 11W, numitele becuri economice "Spar" (sugestiv de simplu, nu :) ). Supriza cea mai mare a fost sa aud ca nu mai au. Era pentru prima data in experienta mea de fan IKEA cand auzeam intr-un magazin al acestui lant ca nu au ceva. Nu mi-am pus in momentul ala intrebarea daca au probleme cu logistica, ci doar m-am bucurat pentru ca romanii cumpara becuri economice.

Ieri am trecut din nou pe la IKEA si lumea cumpara cate 3-4 pachete de becuri din noul stoc. Cat va tine si asta, insa nu conteaza pentru ca un bec IKEA oricat de inestetic ar fi si nu s-ar potrivi cu lampa rotunda din coltul camerei, inseamna cativa kilowati mai putin consumati. Nu sunt un ecologist feroce insa pentru mine e un semn bun. La fel de bun precum campania de pregatire pentru separarea gunoaielor pe care am vazut-o la TV incepand de ieri. Educati cu forcepsul sau nu, pare a fi totusi singura noastra sansa. Si pentru becurile economice nu am avut nevoie de TV, ci doar de note de plata din ce in ce mai piperate pentru curent.

Pana una alta, au adus becuri economice la IKEA.

Ieri seara...

... am refuzat sa facem parte din nebunia acestui oras. Am refuzat sa ne scufundam in hoarda de masini pregatita sa atace centrul la pas. Nu ne-am lasat nici macar convinsi de necesitatea intalnirii cu prieteni pe care nu i-am mai vazut de mult timp sau cu persoane carora le datoram ajutorul. Nu puteam accepta umilirea de a petrece doua ore in trafic, pe o sosea unde se mergea bara la bara incepand cu Arcul de triumf pana la Piata Victoriei. Un arc triumfal al incompetentelor conducerilor succesive ale acestui oras catre piata neputintei guvernamentale.

Aseara Bucurestiul a sucombat in repriza 1 prin KO in fata traficului. Eu am decis dupa primele zece minute sa ma intorc spre casa si sa las balta toate planurile facute pentru ieri. Acelasi lucru ar trebui sa il facem cu totii, incepand prin a ne iubi mai mult propriile case, prin a ne crea acasa, camine.

Pentru ca nu putem astepta la infinit ca un lis, halaic, basesc sau videan sa isi depaseasca conditia omului mic, fara dorinta de a lasa ceva urma si implicit fara viziune. Nici macar nu ii mai putem injura ca nu sunt in stare sa vada ca nu sa repari strazile e necesar ci sa faci altele noi, dupa cum e o imbecilitate sa dai prioritate strazilor care vin din Bucuresti in fata soselei de centura. Si totusi iti mai vine sa te uiti spre cer si sa te intrebi: Dumnezeule, cum e atat de greu sa te gandesti a face cateva sensuri giratorii pe o sosea de centura marita, in loc sa faci metrouri de miliarde? Cum poate fi atat de greu sa nu iti treaca prin cap ca orasul asta are nevoie de un sistem integrat de fluidizare a traficului, rezolvat de o mana de matematicieni si o retea de semafoare?

Dar intrebarile astea incepem incet-incet sa nici nu le mai punem. Ci sa ne complacem sau sa refuzam tacit si sa ramanem in caldura caminelor noastre. Dar despre resemnare alta data. Pana atunci, alegeti refuzul!

Romani, sa iesim din ceata!

Disclaimer: Acesta este unul din cele mai greu scrise posturi. Si asta doar pentru ca am incercat timp de cateva luni sa imi dau seama daca exista modalitati de corecta ceva, modalitate pe care sa v-o impartasesc si pe care, dupa cum va dati desigur seama, nu am gasit-o.

Nu stiu cand a descoperit romanul farurile de ceata, insa cu siguranta ii sunt dintre inventiile cele mai dragi. Le alinta cu diverse denumiri de la halogene de ceata pana la proiectoare de ceata. Si, din pacate, le folosesc cu o incapatanare iesita din comun. Chiar daca este cea mai clara noapte sau esti in cel mai luminat oras din Romania, romanul de orice speta isi aprinde farurile de ceata. Sunt simbolul mandriei oricarei masini, cat mai luminoase si daca se poate cat mai colorate, in ultima urma aparand si verzi si albastre si chiar cu 30% mai multa lumina. In curand probabil vor aparea si farurile de ceata cu programare automata, cu clipirea intermitenta sau care se rotesc in dulie.

Concetatenii mei au se pare nevoie de farurile de ceata, indiferent de scara sociala, pentru ca indiferent de masina fie ea Dacie Berlina, Logan sau Mercedes SLK, primul lucru pe care il face atunci cand intra in masina este sa isi aprinda farurile de ceata. Pentru ca Politia Rutiera nu pare sa aiba se pare habar de conditiile in care trebuie aprinse aceste faruri de ceata, daramite bietul Ion de la Calafat cu proaspatul sau Passat adus din Germania.

Intorcandu-ma spre Bucuresti pe drumul dinspre Craiova in urma cu 2 saptamani si fiind destul de obosit mi-am dat seama ca pur si simplu ma covarsesc lucsii veniti de pe sensul opus asa ca am inceput un mic spectacol de lumini clipocitoare cu propriile mele faruri de ceata si faza lunga. Doar doua masini de pe contrasens din aproape 50 cred si-au stins farurile de ceata, restul continuand sa lumineze strada precum pomul de Craciun camera de zi. Oricum daca veti vedea un nebun care va intampina cu farurile de ceata alternand sa stiti ca sunt eu, implorandu-va, stand in genunchi pe bancheta masinii sa le stingeti pe ale dvs.

Farurile de ceata inseamna mandria unei masini si se pare ca existe modele care isi aprind aceste faruri in modul standard pentru ca una din masinile din spate la semnalele mele cu avariile (asta era semnalul pentru a-i informa pe cei din spate ca sunt deranjanti) si stins luminile de intalnire, da, cele normale, dar a lasat in continuare farurile de ceata aprinse. Care faruri de ceata au si un frate mai mic: becul rosu de semnalizare de ceata deasa din spate.

Cel putin nu m-am plictisit pe drumul de la Craiova la Bucuresti.

Sper ca ati realizat ca am vorbit timp de 4 paragrafe desre faruri de ceata. Romanii sunt in ceata, intr-o ceata din care se pare cu greu se iese. Poate ca s-au saturat sa caute lumina de la capatul tunelului si isi aprind farurile/proiectoarele/semnalizatoarele de ceata. In speranta ca intr-o zi pacla din fata lor se va sparge si in spatele lor va ramane limpede. Si astfel nu isi vor mai orbi partenerii de drum din dorinta poate de a vedea un drum serpuitor si dificil, in realitate insa foarte simplu si lin.

As vrea sa fac partidul anti-ceata cu sloganul "Romani, hai sa iesim impreuna din ceata". Si care sa aiba ca platforma program un manual de utilizare cu invartitul unui buton pana la a doua oprire: prima luminile de pozitie si a doua luminile de intalnire. Pentru a circula un pic mai putin stresat de gandul ca urmatoarea masina se va gandi ca e timpul sa aprinda si faza lunga fiindca pacla-i din fata s-a transformat intr-un dens intuneric.

Si ramane si o intrebare: oare cand e ceata, ce mai aprindem?

Apocalipsa dupa Pitesti

Desi weekendul asta am fost la Sibiu, nu scriu despre el - ar fi pura copilarie sa indraznesc sa scriu acum ceva, imediat, fara sa apuc sa diger, despre un oras atat de frumos - ci despre Pitesti. Un Pitesti sufocat de masini si de praful de campie, un Pitesti care pare sa colapseze in curand sub povara propriei agiatatii. Fumul si pietoni se amesteca cu claxoane, cu utiliaje de reparatie a strazilor si politisti plictisiti sa mai dirijeze in vreun fel traficul. Pitesti impleteste forofota oltenilor in drum spre Bucuresti cu linistea ardelenilor in drum spre casa pe drumul din cetatatea miticilor. Va aduce oare devierea tranzitoriilor pe centura linistea orasului-masina nationala, in orasul care ma agreseaza la fiecare trecere, al carui singur mare ghinion este ca se afla la rascruce de drumuri?

iesirea de pe autostrada catre Pitesti