... am refuzat sa facem parte din nebunia acestui oras. Am refuzat sa ne scufundam in hoarda de masini pregatita sa atace centrul la pas. Nu ne-am lasat nici macar convinsi de necesitatea intalnirii cu prieteni pe care nu i-am mai vazut de mult timp sau cu persoane carora le datoram ajutorul. Nu puteam accepta umilirea de a petrece doua ore in trafic, pe o sosea unde se mergea bara la bara incepand cu Arcul de triumf pana la Piata Victoriei. Un arc triumfal al incompetentelor conducerilor succesive ale acestui oras catre piata neputintei guvernamentale.
Aseara Bucurestiul a sucombat in repriza 1 prin KO in fata traficului. Eu am decis dupa primele zece minute sa ma intorc spre casa si sa las balta toate planurile facute pentru ieri. Acelasi lucru ar trebui sa il facem cu totii, incepand prin a ne iubi mai mult propriile case, prin a ne crea acasa, camine.
Pentru ca nu putem astepta la infinit ca un lis, halaic, basesc sau videan sa isi depaseasca conditia omului mic, fara dorinta de a lasa ceva urma si implicit fara viziune. Nici macar nu ii mai putem injura ca nu sunt in stare sa vada ca nu sa repari strazile e necesar ci sa faci altele noi, dupa cum e o imbecilitate sa dai prioritate strazilor care vin din Bucuresti in fata soselei de centura. Si totusi iti mai vine sa te uiti spre cer si sa te intrebi: Dumnezeule, cum e atat de greu sa te gandesti a face cateva sensuri giratorii pe o sosea de centura marita, in loc sa faci metrouri de miliarde? Cum poate fi atat de greu sa nu iti treaca prin cap ca orasul asta are nevoie de un sistem integrat de fluidizare a traficului, rezolvat de o mana de matematicieni si o retea de semafoare?
Dar intrebarile astea incepem incet-incet sa nici nu le mai punem. Ci sa ne complacem sau sa refuzam tacit si sa ramanem in caldura caminelor noastre. Dar despre resemnare alta data. Pana atunci, alegeti refuzul!
alte comentarii (fara comentarii):