Kimchi Craze

Am intrat de ceva timp intr-o adevarata nebunie Kimchi. Mancare pe care o mananc pana imi paralizeaza limba sau pana cand sunt atat de transpirat inca incep sa se vada broboanele pe frunte. Si credeti-ma ca la mine se vad greu.

Mancare nationala coreeana, Kimchi este caracterizat ca una dintre cele mai sanatoase 5 mancaruri ale lumii, datorita continutului mare de acizi lactici, bacterii de fermentatie si aminoacizi. Se pare ca este un fel de ucigas al colesterolului. Si pe cuvant ca nu din considerente medicamentoase il mananc.

Am descoperit mai nou un supermarket unde se gaseste deja preparat la cam 9 Euro/Kg. Si mi-am luat. Dar mai trebuie lasat la fermentat cam doua zile afara dupa care trebuie sa se intoarca in frigider. Unele sorturi de Kimchi in Coreea sunt ingropate in pamant dupa preparare timp de sase luni asa ca ce sa te astepti de la un Kimchi proaspat de restaurant sau facut acasa...

Ah, da. Urmatorul pas e sa incep sa pregatesc singur. Se pare ca mai am nevoie de ceva ginger/ingwer/ghimbir si ceva praz. Dupa care ar trebui cam intr-o saptamana sa am self-made Kimchi.

Despre Kimchi mai multe de citit exista aici in Wikipedia, desigur.

Vocalize

Aaaa.... mdah... schimbat prefix. Ieri. Greu moment pe alocuri. Indulcit de prieteni si apropiati. Ce e nou? Legat de varsta nimic. Deocamdata o singura chestie concreta ca noutate, e ca "de din vale de la rhein" se va si "auzi" la Renegade in fiecare luni seara de la ora 22 ora Romaniei, respectiv 21 ora Germaniei. Asta mi s-a spus aseara cand am aflat ca in seara asta am emisiune. Pilotul a fost joia trecuta. Despre ce o sa fie vorba, inca nu stiu foarte bine. In seara asta va fi probabil despre "30". Un fel de podcast live :). Un podcast comun. Cert e ca va astept la ascultat. Chiar si pe Skype. Minunile tehnicii moderne sa vorbesti si sa pui muzica din fotoliul de acasa. Si da, o sa pun doar muzica ce imi place.

Toamna are miros de gutui

Pentru mine toamna are miros de gutui. Am descoperit acum ceva timp un mic magazin turcesc pe drumul de la munca spre casa, un magazin care traieste in principal din a vinde produse celor ce vin sa viziteze moschea de langa. Au inceput sa ma cunoasca de cateva saptamani. Probabil ca in limba lor turca, pe care eu nu o inteleg, m-au denumit "cel care ne cumpara gutuile". Sunt probabil si singurul strain de limba turca care intreaba de baclavale si lokum (rahat). Si chiar unul dintre putinii care intra in magazinul respectiv avand in vedere ca la inceput eram salutat in turca.

Gutuile le-am adus peste tot: la munca, le-am uitat prin masina, acasa. Mi-am servit colegi ce nu mancasera in viata lor gutuie cruda, nestiind-o decat ca jeleu (o avea acelasi gust precum pelteaua?). Pentru cei mai multi gustul nu a fost acceptabil si au renuntat dupa prima muscatura. Pana si profesoarei de engleza i-am aratat pentru prima data in viata ei cum arata o "quince".

Miroase a gutui acum la mine in masina si acasa. Cand mananc gutui imi aduc aminte de una din bunicile mele care avea un mare gutui in curtea din fata casei, printre vitele de vie. Iarna gaseam mereu cate o gutuie la ea pe poltia ferestrei cand mergeam. Probabil ca mama ar rade daca ar sti ca imi amintesc de clipele cand mergeam in vizita acolo, avand in vedere ca atunci, mic fiind, nu eram prea incantat a-mi petrece prea mult timp. Noroc ca viata te face din cand in cand un pic mai destept, dar oare de ce e nevoie sa te faca si din ce in ce mai melancolic, asta chiar nu stiu. Da, sunt zilele astea sase ani de cand s-a dus bunica mea de pe lumea asta si cateva lucruri imi vor aduce aminte mereu de ea: gutuile, vinul tare (ei, da, chiar fiind copil/adolescent aveam voie sa il gust) si carnea de porc in untura la borcan.

Mdah, toamna miroase a gutui...

Matinale fara Guerrilla

Navighez in fiecare dimineata printre matinale. Am incercat in ultima vreme mai toate radiourile si cele cateva posturi de televiziune din Romania pe care le prind. Nu imi place sa aud germana asa de dimineata, matinalul german isi are oricum locul in drumul spre munca la radioul de la masina.

Amestecam pana ieri Realitatea de dimineata cu Guerrilla (asta la insistentele unui temporar coleg de apartament ce nu putea trai fara matinalul Dobro/veanu), insa ieri imbecilii de la radioul ce candva promitea au facut dovada marelui lor IQ, neputand comenta altfel decat rasist evenimentele din Ferentari, cumva aducandu-i osanale lui Vosganian si propunerii lui de acum cativa ani de a crea ghetouri.

Nici nu ma intereseaza daca au facut-o in gluma. Asemenea lucruri sunt suficient de periculoase pentru a nu mai fi luate nici macar in gluma. Sau poate e doar parte a sportului national numit bascalie.

Din dimineata asta urmaresc matinalul Cristinei Cioran de pe Antena 1 (pe partenerul ei de platou habar nu am cum il cheama) . E blonda, e chiar simpatica, are bun simt comentand revista presei ca o blonda si o prefer unui cuplu de xenofobi aberanti.

Ghiciti interpretul

Se da urmatorul screenshot de Last.fm. Ghiciti interpreta/ul/trupa/banda?



Anyone? :-)

Ambuteiaj

Ploua marunt; de ce n-ar face-o? pentru ca e oricum ora 18 intr-o zi de mijloc de noiembrie. Am dat drumul radioului inainte de a pleca din parcarea firmei si se anunta in intreg landul aproape 200 de kilometri de ambuteiaje. Asta inseamna ca mai bine merg azi catre casa pe drumul national si nu pe autostrada in cazul ca nu vreau sa petrec cel putin treizeci de placute minute la intrarea in oras. Si cum scopul de a pune capul jos dupa o cumplita zi, jumatatea de ora imi este prea vitala ca sa nu aleg varianta cea mai rapida.

Dupa cativa kilometri realizez ca nici drumul prin oras nu e lipsit de stops-and-goes. Ajuns pe dealul-vale care desparte suburbia unde lucrez de oras observ ca pe sensul opus coada de masini se intinde pe aproape trei kilometri. Noroc ca e pe sensul opus; pe un singur fir; masini deplasandu-se ordonat, bara la bara; oameni care merg acasa; nimeni nu depaseste (desi banda pe care ma deplasez eu e relativ libera in comparatie cu cea de care vorbesc), nimeni nu claxoneaza, nimeni nu face semne cu farurile. E oare obedienta? Respect? Ordine? Sau poate ca mai mult decat atat e realizarea faptului ca a face zgomot si semne psihedelice cu luminile e mai mult decat o jignire adusa celorlalti, ci chiar tie insuti ca om-parte a unui ambuteiaj.

Nu rezist sa nu ma intreb cum ar arata un asemenea ambuteiaj in Romania, cati decibeli, injuraturi, faruri. Trei kilometri de manevre de evitare-ocolire-kamikaze pe linia de tramvai. Traite; pe soseaua Barbu Vacarescu acum o luna si jumatate. Sau cum ar arata in Bucuresti un ambuteiaj cauzat de un autocar derapat intr-un tunel, pe 23 de kilometri in jurul Hamburgului. Pe langa ca ar fi catalogat de catastrofal, nu ar aduce nimic nou (in marile noastre creiere :-) ), in afara de moduri poate spectaculoase de a depasi prin porumb. Toate natiunile au parte de ambuteiaje; modul de a te comporta in ele insa face diferenta. O sa imi spuneti poate ca sunt nebun daca as afirma ca modul de a te comporta in trafic caracterizeaza o natie.

Aici exista printre foarte multi soferi "credinta" ca daca nu opresti masina si asiguri un trafic fluid, chiar si la pas, cel putin economisesti carburant, daca nu chiar ajuta ca un ambuteiaj sa se dizolve. Dar iti trebuie rabdare si puterea de a nu ceda tentatiei de a te repezi direct in spatele celui din fata ta. Ca nu cumva un altul, care te depaseste pe linia de tramvai sa nu iti taie fata. Pentru ca ceea ce tu ai vrut sa fie un semn, un ajutor in a merge fluid, pentru el a insemnat doua masini mai in fata; victoria finala, cinci minute castigate in bataia cu goana dupa... dupa ce?

Privind un oras cu suflet prea inghetat din pacate, printr-un parbriz ud de la 2000km distanta, Romania, Bucurestiul in special, imi par intr-un perpetuum ambuteiaj. In care lumea claxoneaza, aprinde faza lunga insistent, injura si se repede in spatele celui din fata lui. Cand de fapt ar putea uneori sa taca, sa dea muzica un pic mai tare sau sa schimbe o vorba cu cel de langa el. Din pacate ca natie si ca indivizi ne-am pierdut rabdarea de a realiza ceva. Se repede fiecare in depasiri si curse nebunesti fara a se intreba macar daca au destinatia care trebuie. Nici macar nu mai poate fi vorba de consumism, ci mai degraba de consumare de sine, de transformare in suflete serbede, crispate, de uitat al gasirii sensului pentru care alergam sau stam in ambuteiaje.

In seara asta arunc se pare din nou zambete gri spre Romania. Nu sunt chiar gri, ci doar dulci-amarui. Pentru ca la miezul noptii am luat proasta decizie de a deschide "the tube" si urmari stirile in reluare; ieftin mod de a ma scuza pentru gri si dulce-amarui si pentru a scrie iar despre ambuteiaje cand de fapt am vrut sa scriu despre oameni si natii :-) .

Ce mai ascult (FFW)

Si pentru ca in ultimele saptamani muzica face parte din fiecare moment al zilei, fie ca e vorba de zi sau de seara, rapid pe fast forward ce a trecut prin Winamp-ul meu si a mai si ramas de referinta...

Locul 1: Hooverphonic... devenit un pic maniac cu trupa asta pentru ca pana acum 2 saptamani nu auzisem de ei si acum imi vin chiar si cd-uri de pe Amazon

Locul 2: Koop... de fapt asta e chiar descoperirea serii, venita tot prin El Fratello "the Blueprelontily of El Fratello".

Locul 3: se ingramadesc un Tom Waits si o Goldfrapp (danke radu :) chiar nu ascultasem pana saptamana asta) plus o Ane Brun si un Gabin (cu un de exceptie "Into My Soul") si partial Groove Collective). Si ca bonus un B. B. King - Blues On The Bayou numai bun de duminica dupa amiaza...

Later edit: Lhasa - The Living Road merita cel putin o mentiune :)

Nu aduce saptamana, ce aduce tirul

Astazi m-am bucurat pentru prima data pe saptamana asta cu adevarat ca sunt roman. Sau poate pe luna asta sau anul asta? Si o sa povestesc foarte simplu si neinflorat:

Suna secretara: "E un roman la receptie; nu vorbeste nici germana, nici engleza si pare ca s-a pierdut pe aici pe la noi prin Industriegebiet. Poti veni sa il ajuti?". La receptie l-am gasit pe CEO-ul firmei la care lucrez (da, da, chiar el, sef peste 120 de oameni) stand langa bietul sofer de tir - dupa cum am aflat ulterior- (1,60, tras la fata, costum in dungi ponosit, camasa de flanel, inconfundabil) si incercand sa ii explice unde e adresa la care el trebuie sa ajunga. Un gest care (desigur!) m-a facut sa ma intreb daca ar fi posibila in Romania o asemenea scena.

Cand am inceput sa vorbesc cu el romaneste, am avut senzatia unui om care l-a apucat pe Dumnezeu de picior si care m-a rugat: "Nu puteti cumva merge cu masina in fata mea ca nu pare asa departe? Ca alt roman nu cred ca mai gasesc pe aici"... Venea de la Slatina cu un monstru de tir de 30 de tone incarcat cu ceva otelarii. Dormise putin si ii pleznea capul de la o durere. Amuzanta si disporpotionata imaginea micului sofer conducand ditamai tirul, o scena parca rupta dintr-un film putin absurd.

Deci mi-a cerut ajutorul. Ceea ce am si facut. Si odata ajunsi la destinatie mi-a urat atat de neosul "Sa iti dea Dumnezeu numai sanatate si noroc". M-a impresionat, nu pentru ca as fi facut eu cine stie ce fapta buna, ci pentru ca am realizat doua lucruri: faptul ca exista inca in lumea asta amabilitate nativa (cea a CEO-ului si fara de care as mai fi acceptat oare sa merg cu respectivul sofer?) si faptul ca e bine sa fii roman, cum spuneam si in primul rand. Daca nu pentru mine, macar pentru altii din cand in cand.

Octombrie

Septembrie

Leapsa'n carti

Zeeny imi da leapsa'n carti, sunt sigur pentru ca stie ca nu am mai citit prea mult in ultima vreme si vrea sa imi traga un semnal de alarma. Ma simt onorat asa ca ma gandesc rapid la cinci carti care ori zac pe la capul patului, ori zac prin suflet, desi nu am fost niciodata bun la leapsa.

"Barnabas Evanghelium", pentru ca e actuala lectura de maxim sase pagini seara, in germana, un adevar chin pe care incerc sa il trec pentru a mai prinde ceva din limba asta imposibila si din alta ipostaza. Sase pagini pana imi oboseste neuronul care gandeste in germana.

"First, break all the rules" pentru ca e a doua carte de la capatul patului care se straduie sa fie terminata, o carte aflata candva, cam acum un an, chiar de la un blogger, desi nu mai stiu de la cine, si pentru ca e un do-it-yourself ceva mai interesant decat ma asteptam.

Acum pe fast-forward: "Magicianul" lui Fowles pentru ca orice as citi ramane inca pe podiumul cartilor mele favorite, "Stiri despre o rapire" ale lui Marquez, pentru ca relateaza altfel si totusi extraordinar despre ceva cotidian si despre jurnalism si "Hitchhikers's guide to the galaxy" a lui Douglas Adams, pentru ca e cinica, surprinzatoare, fericita, viata insasi.

A mai ramas cuiva sa dau leapsa? Lui Mmm si Lucianului?

Refugiu pentru vise de toamna

Ma intrebam de curand oare de ce visez atat de mult in ultima vreme. De obicei raspunsul meu e ca de obicei adorm cu televizorul deschis sau macar cu vreun post de radio asa ca ce e in capul meu de peste zi se amesteca cu ultimele relatari ale BBC World sau Antena 3 si ies povestiri uneori atat de aglomerate si lipsite de sens. Ce e caracteristic tuturor e ca nu ii visez pe cei apropiati mie, de cele mai multe ori, tocmai de asta ma si gandesc ca are de a face cu zgomotul de fond din camera. Ma trezesc e drept dimineata ca sunt la curent cu tot ce s-a intimplat in Romania in ziua anterioara: oare creierul asimileaza informatie si in timp ce dormim?

Printre toate visele astea aglomerate a fost si unul foarte singuratic in care impreuna cu caruta imprumutata de la unul din unchii mei mai indepartati de la tara, mergem (chiar povesteam cu un prieten ca una din activitatile de care eram mandru cand eram mic era sa conduc caruta alaturi de bunicul meu, caci la inhamat eram prea nepriceput pe atunci) intr-una din curtile bunicilor mei si culegeam piersici mari. In locuri unde singurul piersic care s-a prins vreodata a rezistat doar vreo trei ani de zile. De ce spun ca era un vis singuratic? Pentru ca in afara unchiului (ce are nevoie zilele astea de ceva urari de sanatate) meu si a catorva pisici aciuiate pe ici, pe colo nu mai erau alte personaje in visul asta. Si calul desigur care era conceptual pentru ca eram constient ca am venit acolo cu caruta dar nu o si folosisem efectiv.

Oare de ce ai nevoie de caruta sa culegi cateva piersici, chiar asa de mari precum cele din vis... Poate ca rostul visului a fost sa ii intreb pe ai mei cum ii mai merge acelui unchi cu sanatatea si sa ii urez de departe, in gand, "multa sanatate"...

Viseaza emigrantii cai electrici?